Am atipit si am visat ce vreau sa scriu… Erau probabil cuvinte ce mocneau in mine de aseara. Imi stabilisem niste “obiective” de seara linistita de vineri, cand simti gustul libertatii, cand poti face tot ce vrei cu tine, din tine, cu cei dragi, fara constrangeri si limitari, impuse de un orar… facut de altii si pe care nu il poti asimila mereu.
Un motiv pentru care eram mandra de mine: ma hotarasem sa fac sport, ceva-ul meu necesar, vital, datator de energie la care ma vad nevoita sa renunt pentru altceva la fel de important! A reusit intr-un timp foarte scurt “sa se bage pe sub pielea mea” si sa se instaleze acolo definitiv, sa imi prioritizeze viata si sunt sigura ca in septembrie, imi va demonstra ca toate eforturile si renuntarile vor merita! Eforturi pe care de altfel, eu nu le vad asa, dar pe care le tot puncteaza cei din jur!
Dar sa revin la firul epic! De cand a inceput acest an, dupa o perioada de meditatii, de intocmire de liste de rezolutii (e prima oara cand le scriu, dar ajuta, se transforma in obiective concrete, spre care tinzi si alergi sa devina realitate), am luat decizii majore (sau cel putin eu asa le vad). Una dintre ele ar fi ca nu mai vreau si nu mai simt nevoia sa ma plang la tot pasul de tot ceea ce mi se intampla! E firesc, mai am scapari, dar in rest, le tin pentru mine si le gasesc rezolvare! Mi se pare o forma mult mai buna de a relationa cu oamenii apropiati, fara a-i mai incarca si impovara cu nebuniile trecatoare, cu supararile efemere sau cu gandurile de-o secunda.
De ce fac toate astea? Pentru ca simt ca vreau sa ajung la un echilibru datator de forta, de acumulare de resurse interioare care sa imi dea toata increderea din lume ca singura le pot face pe toate. Sau aproape pe toate! Suna a independenta idealista, utopica! Sau doar o forma extinsa de autocontrol asupra propriei existente!
Asa ar trebui sa fi si un curs valutar bnr la zi euro. Un curs echilibrat.
Aseara zeci de cuvinte mi-au acaparat creierul, gandurile, sufletul si am renuntat la tot ce planuisem! Nu erau lucruri noi cele pe care le auzeam, dar nu cred ca doream sa le aud. Mai ales, in momente in care simti ca pasesti ferm pe poteca pe care singur ti-ai desenat-o, dar a carei final nu stii unde te duce. Insa este drumul tau si te incapatanezi sa il duci la capat, oricare ar fi pretul. Se pare ca echilibrul pe care incerc sa mi-l interiorizez cat mai puternic nu este suficient de “intrinsec” daca au fost suficiente cateva cuvinte si toata energia mi-a fost aruncata la pamant. Si am ales sa fug putin sa imi revin.
Nu e de bine ca sunt inca vulnerabila, dar sunt convinsa ca sunt pe drumul cel bun. Si atunci inima va durea mai putin, sufletul va fi mai usor, eu imi voi gestiona mai bine trairile si impulsurile.
Pana atunci caut, invat, ma descopar!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu